FAST FASHION: Cum a influentat moda rapida mediul, economia si garderobele noastre

De curand am citit cartea lui Elizabeth Cline Overdressed: The Shockingly High Cost of Cheap Fashion. Am descoperit-o din intamplare pe Amazon, titlul mi-a atras atentia, si am cumparat-o in varianta ebook. Nu mi-am dat seama de la inceput „cu ce se mananca aceasta carte”, si am fost destul de surprinsa de subiectul abordat cand am citit-o. In cartea sa (publicata in 2012), Elizabeth Cline atrage atentia asupra fenomenului fast fashion, adica moda la pret redus, haine ieftine produse de retaileri mass-market (cum ar fi Zara, H&M, Forever 21, Old Navy, Walmart, Target, si altele), costuri minime de productie. Autoarea studiaza amanuntit fenomenul fast fashion, in special impactul pe care acesta il are asupra economiei Statelor Unite si a altor tari, precum si impactul asupra mediului inconjurator.

Ce este fast fashion si cum a devenit un fenomen atat de raspandit in societatea noastra? E cam la fel ca fast food. Mancare ieftina, preparata rapid, de proasta calitate. Daca inlocuiti termenul „mancare” cu termenul „moda”, aveti definitia sintagmei fast fashion — moda ieftina, produsa rapid, de proasta calitate, din materiale slabe si ieftine, costuri minime, forta de munca ieftina.

Cartea Overdressed a lui Elizabeth Cline a avut un impact enorm asupra mea. Spre marea mea rusine (si imi este extrem de jena sa recunosc, dar trebuie sa recunosc), nici macar nu eram constienta de aceasta latura a consumerismului nostru, fast fashion, inainte sa citesc volumul Overdressed. Pentru mine era doar fashion, si atat. Habar n-aveam eu ca daca merg sa cumpar toale de la Zara, sau H&M, sau Walmart, sau Target (si chiar am cumparat haine de la toate aceste lanturi de magazine, si altele asemanatoare ca pret), de fapt promovez moda rapida si ieftina, care are un impact enorm atat asupra economiei, cat si a mediului.

Ce am aflat din cartea lui Elizabeth Cline?

***La inceput, adica in anii ’90, termenul „fast fashion” se referea la scurtarea timpilor dintre prezentarea noilor colectii pe podiumuri si pana cand acestea ajungeau in magazine, respectiv in garderobele cumparatorilor. Daca alta data (adica acum cateva decenii) noile colectii ajungeau de pe podium in magazine in cateva luni, dupa anii ’90, dar mai ales dupa anii 2000 noile colectii ajungeau in magazine in cateva saptamani, ca raspuns la dorinta consumatorilor si la cererea mare pe piata pentru noile modele de haine cat mai repede posibil, la pret accesibil. Astfel a aparut fenomenul fast fashion, cand ciclul design-productie-marketing-pret a porter a devenit mult mai redus, de la sase luni la cateva saptamani. Iar ca acest lucru sa devina posibil, costurile (materiale, detalii de design, forta de munca) au fost reduse la minim, astfel incat calitatea hainelor produse a scazut si ea drastic, ceea ce a dus la un alt inteles al termenului fast fashion — moda rapida, dar si de proasta calitate.

***De la un deceniu la altul, cumparatorii de rand au inceput sa-si extinda garderobele si sa cumpere articole de imbracaminte intr-un numar tot mai mare. Daca acum 50 de ani reinnoirea garderobei intr-o familie obisnuita era un eveniment bi-anual (de Paste si de Craciun), decenii mai tarziu am ajuns sa facem cumparaturi la mall in fiecare saptamana, sau o data la cateva saptamani. Si daca acum 50 de ani aceeasi familie obisnuita (din America de Nord cel putin) aloca 20% din buget reinnoirii garderobei anual, astazi bine mersi ne descurcam cu doar 5% din buget petru a ne cumpara haine noi (atat de ieftine au devenit hainele).

***Fenomenul fast fashion a luat amploare si datorita faptului ca majoritatea cumparatorilor nu mai erau dispusi sa scoata prea multi bani din buzunar pentru haine, a inceput vanatoarea pentru haine mai ieftine, iar producatorii, designerii, brandurile si casele de moda au raspuns la aceasta cerere prin a lansa pe piata haine mai ieftine (si la costuri reduse). Bineinteles ca in continuare exista si haute couture, exista moda high end, dar acest segment al modei este adresat unui grup foarte restrans de consumatori, adica celor bogati, unde preturile nu au scazut si calitatea nu a suferit, si unde moda are aceleasi valori si principii si pastreaza aceleasi traditii ca si pe timpul lui Coco Chanel. Iar in rest, pentru cei multi, pentru cei cu posibilitati materiale mici spre medii, hainele la pret redus, dar si de o calitate scazuta, sunt la ordinea zilei. Acum cativa ani H&M a lansat o colectie de rochii la $4.99. Ok, ce-mi cumpar azi, o cafea, o inghetata, sau o rochie noua?

***In prezent, americanul de rand cumpara in medie 64 de haine noi pe an. Ce dumnezeu poti sa faci cu atatea haine noi, care an de an tot se aduna si se aduna si se aduna in garderoba, ca in casa unui hoarder? Si daca iti cumperi atat de multe haine noi in fiecare an, de cate ori apuci sa le porti pe fiecare dintre ele? Daca imparti 365 la 64, rezulta ca in medie porti fiecare din acele haine de 5-6 ori pe an, dupa care renunti sa o mai porti, caci in anul urmator iti intra alte 64 piese noi in garderoba. Prima intrebare care rezulta de aici — cat de practica este o limita de 6 purtari pentru un articol vestimentar? Cu decenii in urma, hainele erau purtate pana cand se rupeau literalmente, adica ani de zile, iar acum o haina devine cantitate neglijabila dupa doar cateva purtari, de parca ar fi o carpa. Si cum garderoba aia are un spatiu limitat, trebuie sa scapi cumva de hainele vechi, pentru a face loc celor noi, nu-i asa? Si de aici rezulta cea de-a doua intrebare — unde ajung hainele alea vechi care fac loc celor noi? Sunt mai multe optiuni de a scapa de ele. Una este sa le dai prietenelor, daca acestea le vor, bineinteles. Alta optiune — sa le donezi unei fundatii de caritate cum ar fi Goodwill, Salvation Army sau Value Village, unde acestea sunt reciclate prin a fi puse la vanzare in magazinele thrift store/second hand. Dar multe din hainele nedorite ale americanilor ajung nu in alte garderobe sau in magazinele second hand unde ar putea fi reciclate si reutilizate de alte persoane, ci, din comoditate, la gunoi. Adica la groapa de gunoi. La fucking groapa de gunoi!!! Si aici intervine problema cea mare — tone si tone de haine, majoritatea din ele in stare buna, dupa doar cateva purtari, ajung anual la gropile de gunoi din America de Nord. Si acum ca sa intelegeti ce inseamna asta si care e impactul asupra mediului, sa va transpun urmatoarele statistici. Hartia, plasticul, sticla si textilele sunt, se stie, materiale non-biodegradabile, motiv pentru care se recicleaza (sau asa ar fi ideal, ca nu se recicleaza chiar in proportie de suta la suta, banuiesc eu, nicaieri in lume), si asta pentru ca:

Unei coale de hartie marimea A4 ii ia un an sa se biodegradeze si sa se absoarba in sol;
Unei pungi de plastic din aia de la supermarket — cinci ani;
Unei textile — cateva zeci de ani;
Si unei sticle (cum ar fi un borcan, o sticla de bere sau o sticla de vin) — 100 de ani.

Daca azi arunci o rochie la gunoi (pe motiv ca nu iti mai place, sau pentru orice alt motiv) si in 30 de ani, cand ai deja nepoti, se intampla sa ajungi pe la groapa aia de gunoi, rochia aia va fi tot acolo. Nu va mai fi in aceeasi stare, dar va fi tot acolo, inca nedegradata si neabsorbita in sol.

Ei, acum intelegeti unde vroiam sa ajung cu impactul modei rapide asupra mediului?

Nici macar acele haine care sunt donate la fundatiile de caritate pe care le mentionam mai sus (Goodwill, Salvation Army, Value Village si altele) nu sunt reciclate suta la suta, si asta pentru ca nu toate hainele se vand si nu toate ajung in alte garderobe dupa ce au fost puse la vanzare in magazinele de tip thrift/second hand. Se vand, bineinteles, cele mai frumoase, cele mai purtabile, cele care se afla in cea mai buna stare. Salvation Army de exemplu colecteaza hainele donate de la populatie, le pune la vanzare in magazine, le tine pe raft timp de o luna, iar ceea ce nu s-a vandut dupa o luna, ajunge la gunoi. Da, la aceeasi groapa de gunoi pe care o invocam mai inainte, pentru a face loc noilor haine donate. Deci, dupa cum va dati seama, nu exista, sau nimeni nu foloseste, sau nimeni inca nu a inventat o modalitate de reciclare totala a textilelor in cantitati mari, si inevitabil tone si tone de haine ajung anual la gropile de gunoi.

***Nici impactul asupra economiei nu este unul de neglijat. Din cauza faptului ca americanul de rand a prins gustul pentru haine mai multe si mai ieftine, si a fost dispus sa plateasca tot mai putin pentru garderoba, si industria textilelor a avut de suferit. Cum sa satisfaci gusturile insetate ale maselor pentru haine multe si ieftine? Prin a elimina costurile, mai exact prin a face rabat de la calitate, dar si prin a muta productia in afara Americii de Nord, spre tari unde forta de munca este mult mai ieftina, in special tari din Asia, cum ar fi China, Bangladesh, India, Sri Lanca. Astfel, zeci si zeci de fabrici de confectii atat din Statele Unite, cat si din Canada, au fost inchise, deoarece fabricantii respectivi s-au mutat in Asia in cautarea unei forte de de munca mai ieftine. Rezultatul — mii de joburi din circuitul economic nord-american au fost pierdute, rezultand in mii de someri. Facand o comparatie intre SUA si Canada, industria usoara din SUA a avut de suferit mai mult decat cea din Canada. Daca in Canada la ora actuala mai exista fabrici de confectii (nu la fel de multe ca altadata, dar mai sunt), industria usoara din SUA este practic redusa la zero, o industrie moarta in economia americana. Acum, cand merg la cumparaturi si gasesc o haina Made in USA sau Made in Canada, mi se pare wow! o haina facuta aici! Caci majoritatea hainelor mass-market pe care le gasesti in mallurile din SUA si Canada sunt facute in tari ca Bangladesh, China, Filipine, etc.

***Acum, in deceniul al doilea al secolului XXI, nici macar China nu mai este sfantul graal al fortei de munca ieftine, desi exact asa au stat lucrurile pana nu demult. Noul holy grail al industriei usoare este acum Bangladesh, unde lucratorii din fabricile de confectii sunt platiti cu salarii lunare de circa $43 pe luna. Branduri ca Zara, H&M, Forever 21 si altele lanseaza colectii noi in magazine la fiecare doua saptamani. Asta inseamna ca acele colectii au doar doua saptamani la dispozitie pentru intregul ciclu de productie — sketchul designerilor, comenzile facute la fabricile din Bangladesh, executarea acelor comenzi in numar de mii de articole, distribuirea articolelor inapoi la brand, si apoi in magazinele brandului din toata lumea. Cea mai mare presiune revine pe umerii angajatilor din acele fabrici de confectii din Bangladesh, cei care lucreaza cu salarii de $43 pe luna, caci acestia trebuie sa execute comenzi uriase din partea brandurilor clienti ai fabricii intr-un timp foarte scurt. Astfel, acei angajati lucreaza cate 13-14 ore pe zi in conditii inumane, fara zile libere, fara pauze, fara aer conditionat, in cladiri care stau sa se darame, caci proprietarii fabricilor nu investesc mare lucru in renovarea cladirilor unde functioneaza fabricile, pentru a tine costurile productiei la limita si pentru a face fata comenzilor uriase care vin din Occident.

In aprilie 2013 cladirea cu 8 etaje Rana Plaza din regiunea Dhaka, Bangladesh, o cladire unde functionau cinci farbrici de confectii, o banca si un centru comercial, s-a prabusit din cauza unor fisuri neglijate ale cladirii. In urma acestui dezastru au murit circa 1,130 de oameni si au fost raniti circa 2,500 de oameni, majoritatea dintre ei fiind angajati ai acelor fabrici de confectii care faceau haine pentru brandurile fast fashion din Europa Occidentala si America de Nord.

Da, acesta este pretul pe care cineva il plateste ca noi sa ne bucuram de haine multe si ieftine de la Zara, H&M, Forever 21, Old Navy si alte branduri fast fashion si ca noi sa mergem la mall din doua in doua saptamani pentru a cumpara toale noi pe care le vom purta de trei ori si pe urma vom uita de ele, asta daca acestea nu ajung direct la gunoi.

Ce impact a avut cartea Overdressed a lui Elizabeth Cline asupra mea?

M-am decis sa o iau mai usor. Slow fashion este o reactie de raspuns la fenomenul fast fashion, o reactie a celor care isi doresc sa reduca impactul pe care moda rapida il are asupra calitatii vietii noastre, asupra garderobelor noastre, asupra economiei si a mediului, si asta este ceea ce ni-am propus sa fac.

M-am decis sa trec mai des pe la Value Village decat la mall. In afara de faptul ca ma incanta vanatoarea de comori de la un thrift store; in afara de faptul ca la Value Village pot sa cumpar haine pe care nu le voi vedea la nimeni altcineva in oras, ceea ce ma ajuta sa am un stil unic; in afara de faptul ca m-am plictisit de malluri unde se gaseste mereu aceeasi si aceeasi marfa de zici ca e trasa la indigo; acum am un motiv in plus sa prefer thrift shopping — fiecare haina pe care o cumpar de la Value Village va fi salvata de la groapa de gunoi. Chiar daca e o contributie mica, la nivel de individ, vreau sa o aduc mediului. Nu ma deranjeaza ca acele haine au apartinut candva altcuiva, ca au fost purtate de altcineva, ba chiar ma incanta ideea ca acele haine pe care le cumpar de la un thrift store cum este Value Village au o poveste in spate, spre deosebire de hainele noi si impersonale care se vand la mall.

In vara aceasta am facut cateva vizite la un atelier de croitorie local, unde am transformat cateva haine de-ale mele care dupa ani de purtat au ajuns sa aiba cate un defect sau altul, si am putut sa le dau o viata noua prin a le schimba look-ul. O rochie a devenit fusta, o alta rochie a devenit bluza, o alta fusta a fost scurtata pentru un aspect mai flatant, doua perechi de pantaloni au primit tivuri noi.

Dar cum vizitele la atelierul de croitorie sunt costisitoare, am inceput sa cos eu insami. De curand mi-am luat o masina de cusut Singer si acum invat sa cos. Ba chiar vreau sa ma inscriu la un curs de design aproape de casa, un lucru pe care mi l-am propus sa-l fac in acest an. Intentia mea este sa invat sa remodelez haine vechi si sa le dau un aspect nou. Inspiratia mea este Jillian Owens, o fata din America, autoarea blogului ReFashionista.net, despre care tot din cartea lui Elizabeth Cline am aflat. I-am citit blogul in intregime, de la cap la coada. Jillian face refashioning, adica transforma haine vechi, nepurtabile si demodate de la Goodwill si le da un aspect nou si foarte chic, altfel acele haine ar fi ajuns la groapa de gunoi. Efectiv le salveaza de la groapa de gunoi. Intreaga garderoba a lui Jillian consta din haine de la second hand carora ea le-a dat o viata noua. Vreau sa invat sa fac acelasi lucru. Am inceput cu lucruri simple — o pernuta pentru ace (transformata dintr-un vechi tricou de-al meu pe care nu il mai purtam), o fata de perna pentru acea pernuta, o bentita de par pentru uz cosmetic. Dar primul refashioning pe care l-am facut a fost sa repar o pereche de pantaloni de pijamale care aveau nevoie de o mica reparatie, si astfel le-am extins viata. N-au iesit perfecti, dar invat. Am continuat sa fac asta si cu alte haine din garderoba mea pe care nu le mai purtam sau care nu imi mai placeau. Astfel, doua din puloverele mele vechi sunt acum doua bolerouri noi. Un alt pulover mai vechi de-al meu s-a transformat in pantaloni de trening pentru baiatul meu Alex (i-a purtat de ziua pijamalelor la scoala). Am reparat un set de pijamale care nu aveau nevoie decat de un elastic nou si de cateva tivuri noi pe care care le-am tras la masina, si uite asa am acum un set de pijamale noi, caci pana acum nu le-am purtat pentru ca aveau acele defecte. Alex al meu rupe blugii mai repede decat creste din ei (m-am uitat pe eticheta lor — facuti in Bangladesh). Avea vreo 5 perechi de blugi din acestia, care inca ii veneau, dar care erau deja rupti in genunchi. Am taiat o pereche de blugi din aceia si i-am transformat in pantaloni scurti, iar pe ceilalti patru i-am reparat si acum poate sa-i poarte din nou. Cand un nasture se desprinde de la o haina, sau un tiv de la o rochie slabeste, acesta nu e un motiv suficient pentru mine sa renunt la acea haina, ci pur si simplu o repar si pot sa o port din nou.

In afara de faptul ca transform hainele vechi din propria garderoba si le repar sau le dau un aspect nou, fac asta si cu haine de la Value Village — le numesc „proiecte”. Am cumparat de curand o rochie de la Value Village, ceva demodat, nepurtabil si meh, pe care am luat-o ca pe o provocare. Am ales cea mai urata rochie de pe raft, ca sa vad ce imi va iesi din ea. In ziua cand am cumparat acea rochie, nu stiam ce voi face cu ea, dar cand am scos masina de cusut, ideile nu au intarziat sa apara, asa ca acea rochie este acum un bolero (partea de sus a rochiei) si o bluza (partea de jos). Ba chiar noile creatii remodelate mi-au fost admirate, cand le-am purtat de Craciun. Mai am alte trei proiecte din acestea, trei rochii de la Value Village, carora vreau sa le dau un aspect nou. Inca nu stiu ce voi face cu ele, dar sigur ma voi gandi la ceva dragut si chic.

Ma gandesc acum la vechile mele obiceiuri vestimentare pe care le-am avut inainte sa citesc volumul Overdressed al lui Elizabeth Cline, si inainte sa devin constienta de fenomenul fast fashion, si imi dau seama cu usurare ca niciodata n-am fost o iresponsabila in privinta pastrarii si intretinerii hainelor. Niciodata nu am avut obiceiul sa arunc haine la gunoi, dupa doar trei purtari. Ok recunosc, s-a intamplat de vreo 3 ori, o geaca si un sacou care s-au rupt iremediabil au ajuns a gunoi ca nu mai erau salvabile nici macar pentru fundatii de caritate ca Value Village; si un costum de Halloween care era cam de unica folosinta si care a ajuns la gunoi dupa petrecerea de Halloween la care l-am purtat, pentru ca nu i-am mai gasit nicio utilizare acelui costum si pentru ca m-am gandit ca in anul urmator voi purta un alt costum la cheful de Halloween. Dar in afara de aceste trei exemple de acum 8 ani, niciodata nu am mai aruncat haine la gunoi, ci le-am donat la Value Village. Hainele mele de gravida pe care le-am purtat acum 6 ani in timpul sarcinii — le-am facut cadou unei alte gravide. Hainele lui Alex, dupa ce a crescut din ele — le-am facut cadou altor copii mai mici din grupul meu de prieteni. In garderoba mea inca mai sunt haine pe care le-am cumparat in primii ani petrecuti in Canada, sau pe care le-am adus din Romania. Cea mai veche piesa vestimentara din garderoba mea este o camasa pe care am cumparat-o in primul an de facultate, in 1997. Am o alta rochie din 1999… Le port si acum, chiar daca nu foarte des, poate doar de 2-3 ori pe an, dar avand in vedere ca sunt in stare buna si imi plac, n-am motive sa renunt la ele. Am obiceiul sa port la serviciu toate hainele pe care le am in garderoba, toate la rand, fara nicio exceptie, astfel incat fiecarei piese ii vine randul sa fie purtata; iar un alt avantaj al unui asemenea obicei este faptul ca niciodata nu ma imbrac de doua ori la fel, caci pot sa-mi combin hainele in diferite feluri, in diferite tinute.

Lucrurile nu se vor schimba intr-o singura zi. Tone si tone de haine in stare buna ajung si astazi la gunoi, si ca lucrurile sa se schimbe in acest sens, e nevoie de o schimbare majora in mentalitatea oamenilor, o revolutie culturala care sa schimbe atitudinea noastra fata de consumerism, tot asa cum o revolutie politica este in masura sa schimbe regimul unei tari atunci cand mase de oameni ies in strada si protesteaza. Ceea ce putem sa facem, ca indivizi, este sa incepem schimbarea cu noi insine, apoi sa-i influentam pe cei de langa noi, si tot asa. Asta vreau sa fac eu, si asta fac oameni ca Jillian Owens care remodeleaza haine de la Goodwill, si asta fac cei care nu isi arunca hainele dupa trei purtari, ci le trateaza cu respectul cuvenit. Avem nevoie de solidaritate. Fiecare contributie, chiar si minima, conteaza. Un pas mic pentru noi, un pas urias pentru mediul nostru.

Daca doriti sa cititi cartea Overdressed de Elizabeth Cline, o puteti gasi pe Amazon in varianta tiparita si ebook, aici.

Photo credit: Amazon.ca